Buddha era pe moarte. Timp de patruzeci de ani umblase cu o lampa si mii de oameni il urmasera. Acum statea sa moara. Intr-o dimineata a spus: “Acesta este ultima mea zi. Daca aveti ceva de intrebat , puteti sa o faceti.”
A sosit momentul, a sosit rascrucea; acum va merge pe propria sa cale. Brusc, toti au fost inconjurati de un intuneric infinit. Ananda, discipolul cel mai de seama al lui Buddha a inceput sa planga ca un copil, isi batea pieptul, pe fata ii curgeau lacrimi, aproape ca innebunise! Buddha a spus: “Ce faci Ananda?”
Ananda a raspuns: ” Ce vom face acum? Tu esti aici, noi ti-am urmat lumina, totul era sigur, eram in siguranta. Am uitat complet ca intunericul exista, cat te-am urmat totul a fost lumina, patruzeci de ani – si acum pleci?” Si ne parasesti in intuneric complet! Stateam mai bine inainte – inainte sa te cunoastem – pentru ca atunci cel putin eram obisnuiti cu intunericul. Acum pana si obisnuinta asta s-a pierdut. Nu ne parasi in intuneric! Nu am putut obtine iluminarea cat ai fost aici, ce se va petrece acum cand pleci? Suntem pierduti pentru totdeauna.” A inceput din nou sa planga.
Buddha a spus: “Asculta. Timp de patruzeci de ani ai umblat sub lumina mea si nu ai putut sa atungi realizarea prin propria ta lumina. Crezi ca daca mai traiesc inca patruzeci de ani vei atinge realizarea prin lumina ta? Chiar si patru mii de ani – cu cat umbli mai mult cu ajutorul unei lumini imprumutate, cu cat imiti mai mult, cu atat vei pierde mai mult. Este mai bine sa plec. “
Ultimele cuvinte de pe buzele lui Buddha au fost ” Fii o lumina pentru tine insuti”. A murit spunand aceasta: “Fii propria ta lumina – Appo deepo bhava“.
Si este o poveste frumoasa, a doua zi Ananda s-a iluminat. Nu s-a putut ilumina timp de patruzeci de ani….si l-a iubit enorm pe Buddha. Aproape ca adevenit umbra lui si nu a putut sa se realizeze. Lumina era imprumutata, s-a bazat prea mult pe ea. Era atat de frumoasa si era disponibila fara efort, cine sa-si bata capul? Si in douazeci de ore s-a iluminat. Ce s-a intamplat?
Douzeci si patru de ore a plans profund si a infruntat intunericul, realitatea si propria neajutorare. Acele douazeci si patru de ore probabil ca au fost foarte lungi pentru el. A fost cea mai intunecata perioada, atat de dureroasa – a trecut printr-o anxietate si printr-o agonie profunda. A trecut prin iad. Se spune ca timp de douazeci si patru de ore a stat prabusit sub un copac de parca ar fi fost mort. tremura din tot corpul, ii curgeau lacrimi incontinuu. Oamenii credeau ca innebunise sau ca nu putea supravietui fara Buddha. Dar dupa douazeci si patru de ore a fost un om complet diferit.
A deschis ochii si oamenii nu au putut sa creada – acei ochi aveau aceeasi sclipire ca cei ai lui Buddha! Corpul sau avea aceeasi frumusete, acelasi parfum. Mergea ca Buddha. Se realizase prin propria sa lumina.
Nu trebuie ca intreaga lume sa fie plina de lumina ca voi sa puteti umbla, ci e nevoie doar ca propria voastra inima sa fie luminoasa.
Osho – Adevaratul intelept
