Lucrurile acestea s-au intamplat demult, tare demult. Doi tarani, sot si sotie, aveau un fiu pe nume Korato. Era un baiat cinstit si bun, care cultiva ogorul familiei si taia lemne din padure ca sa le vanda la oras. Econom si muncitor, el le purta de grija batranilor lui parinti. Korato era un barbat drept si asupra careia vegheau zeii…
Intr-o dimineata, pe cand lucra in padure, a auzit un zgomot slab, care parea care vine dinspre varful unui pin:
– Cru, u, uuuu…Si-a incordat auzul …tacere.
Dar, cand isi agata securea, a auzit din nou:
– Cru, u, uuuu…
– E cineva acolo? a intrebat el, ridicand ochii spre cele mai de sus ramuri.
– Domnule, ajuta-ma te rog, sunt ranit, s-a auzit o voce melodioasa.
Korato s-a urcat in copac si s-a catarat pana pe crengile de sus. Ajuns in varf, a descoperit, pe jumatate ascuns in frunzis, un cocor cenusiu, avand o aripa rupta. Era o creatura de vis. Era mare, cu o tinuta plina de noblete in pofida ranii, si avea picioarele fine; un mot frumos ii impodobea tartita. Avea un gat subtire, iar pe ceafa se zarea pata rosiatica, semnul disctinctiv al speciei… precum si acea culoar cenusie, in toate tonurile, acele nuante de gri, cu tente de argintiu in lumina soarelui din zori. Korato a fost de-a dreptul fermecat. I-a dat o mana de ajutor. Pasarea nu se putea deplasa. A plecat sa-i aduca apa si mancare. Si a ingrijit-o astfel cateva saptamani. Vorbeau.
Cocorul i-a spus povestea lui.
“Exista timpuri si timpuri, i-a spus el. Eram o printesa la curtea marelui imparat Mahayana, careia ii erau suspusi o mie de regi. Acest mare monarh avea trei fii: Mahanada, cel mare, mijlociul, Mahaveda, si cel mic, Mahasattva. Trebuia sa-l ia ea barbat pe cel mai mare, dar il iubeam pe cel mic, care era tandru si bland. Am fugit cu el. Am fost prinsi si am fost data mortii. De atunci, sunt inlantuita de roata vietii si urmez ciclul renasterilor.
– Korato, i-a spus cocorul intr-o seara, mi-l amintesti pe Mahasattva, cel mai mic dintre fiii imparatului Mahayana. Esti bun si bland ca el.
A doua zi, Korato a urcat in varful pinului, dar cocorul cenusiu nu mai era acolo. Se vindecase si isi luase zborul. Atunci tanarul a fost cuprins de melancolie. Lucra in tacere, nu mai manca. Parintii s-au nelinistit, mama sa, care era o femeie aspra si practica, se tanguia astfel:
– Ce se va intampla cu noi, daca fiul nostru va muri? abia daca am putut ascunde doisprezece banisori de arama intr-un vas. Curand nu vom mai avea nimic.Si isi frangea mainile de deznadejde.
Dupa cateva zile, intr-o dimineata, cineva a batut la usa colibei. Korato plecase deja in padure. A deschis mama. In prag, statea o fata frumoasa, cu o boccea in mana.
– Il caut pe un anume Korato, a spus ea.
– Ce-ai cu el ? a intrebat mama, banuitoare. Ca apoi sa adauge bombanind:
– Nu-i aici, se intoarce abia la caderea noptii!
– Nu-i nimic, voi astepta, a raspuns fata cu o voce blanda. Si s-a asezat acolo toata ziua.
Cand parintii ii aruncau, in treacat, o privire curioasa, ea raspundea cu un zambet modest. In sfarsit, Korato s-a intors acasa. Era obosit si trist, ca in toate zilele de plecarea cocorului cenusiu, care ii fermecase inima.
– Buna ziua, a spus fata frumoasa.
– Cine esti? a intrebat Korato.
– Am lucruri importante sa-ti spun…si a zambit.
– Intra i-a spus Korato.Dar, in prag, cand s-a uita la ochii ei, a zarit in adancul lor o infinitate de ceruri cenusii. Si inima lui s-a tulburat.
– Korato, a spus frumoasa vizitatoare, numele meu este “Umila Osaku”, stiu sa cos, sa tes, sa gatesc, sa aprind focul, nu ma dau in laturi de la nici o treaba si vreau sa ma casatoresc cu tine. Korato s-a uitat uluit la fata aceea atat de frumoasa.
– Vei matura in coliba si il vei ingriji pe batran care este bolnav?a intrebat mama.
– Voi fi o nora supusa si te voi servi, mama, a raspuns Umila Osaku, lasand ochii in jos si inclinandu-se cu respect.
– Ia-o de nevasta, Korato,a zis atunci mama.
Si asa a fost.
Casatorit cu Umila Osaku, Korato a cunoscut frumusetea imbinata cu blandetea inimii, cu modestia, curajul, si zelul de a munci. Facea toate treburile fara sa se planga. Mama era multumita. Iar bucuria a revenit treptat in inima tanarului.
Timpul a trecut. Mama, care aproape ca nu mai facea nimic, avea timp sa se gandeasca la tot felul de lucruri. Intr-o zi, i-a spus nurorii sale:
– Umila Osaku, m-am uitat din intamplare in bocceluta ta, pe care ai ascuns-o in fundul dulapului, si am descoperit o bucata de stofa tare frumoasa. Tu ai tesut-o?
– Da, mama.
– Ei bine, fata mea, de ce nu te-ai pune pe treaba! O sa-ti facem rost de un razboi de tesut si ne vei face o stofa pe care o vom vinde in oras.
– Mama, a spus cu timiditate Umila Osaku, suntem saraci, dar nu ne lipseste nimic, iar aceasta treaba nu e ferita de unele primejdii…
Mama nu a ascultat insa. Dorinta ei trebuia indeplinita. A insistat pe langa fiul ei atat de mult, incat acesta, intr-o seara, i-a spus sotiei sale:
– Draga mea, de ce nu vrei sa tesi acea panza minunata pe care mama a zarit-o in bocceua ta? Am putea obtine bani de aur, pe care mama i-ar putea pune in cufar, in locul banutilor de arama. Am fi, in sfarsit, bogati!
Umila Osaku a acceptat. Dar si-a avertizat sotul:
– Ca sa tes aceasta panza, trebuie sa ma inchid timp de o luna in pod si nimeni sa nu vina sa ma deranjeze.
Au trecut patru saptamani lungi. Cand Umila Osaku si-a facut din nou aparitia, era palida, dar tinea in mana o panza nemaipomenit de frumoasa o tesatura in culori vii, moale ca matasea, o panza asa cum nimeni nu mai vazuse vreodata. Korato s-a dus s-o vanda in orasul vecin. Un mare senior i-a oferit pe ea zece mii de monede de aur. S-a intors acasa nebun de fericire. A cumparat pentru parintii sai o casa frumoasa si a devenit un onorabil negustor de lemne. Umila Osaku nu a participat la bucuria celorlalti, isi revenea cu greu dupa munca epuizanta, iar privirea ei, altadata atat de increzatoare, devenea parca melancolica. Totusi, treptat, si-a redobandit sanatatea. Nimeni din familie nu parea sa acorde prea mare atentie acestui lucru; Korato avea multe lucruri importante si noi de facut…
Mama traia acum pe picior mare. Isi cumpara rochii scumpe, ba chiar si-a pemis o lectica. Voia sa rivalizeze cu cele mai frumoase doamne din oras. Intr-o zi, a bagat de seama ca gramasa de bani de aur din cufar, de unde lua fara socoteala, se micsora. Asa ca, dupa un timp, alarmata, si-a adus aminte de nora ei.
– Fata mea, i-a spus ea, ai sa te pui iar pe treaba si ai sa ne tesi o panza, pe care fiul meu va putea sa o vanda in capitala si poate chiar la curte…
Si parca vedea deja gramada mare de banet ce avea sa-i umple cufarul.
– Mama, a raspuns Korato, stii ca foarte bine ca acest tesut deosebit este foarte epuizant si ca sotia mea a fost multa vreme bolnava dupa ce a terminat panza aceea minunata…
– Fleacuri, l-a intrerupt mama lui. Tinerele de azi se plang pentru nimica toata!
Si nu-l slabea pe fiul ei, nu-i lasa nici un moment de liniste, repetandu-si cererea, cand insistenta, cand autoritara, cand lingusitoare sau plangandu-se cu amaraciune:
– Refuzi sa oferi aceasta ultima placere batranei tale mame, care s-a sacrificat de atatea ori pentru tine!
Pana la urma, Korato nu a mai rezistat.
– Fa ce cere mama, i-a zis el Umilei Osaku.
Sotia iubita s-a uita lung la el, iar in privirea ei disperarea se amesteca cu resemnarea.
– De data aceasta va trebui sa stau trei luni in pod.
– Sa nu profiti ca sa trandavesti, nora! i-a strigat mama, in timp ce Umila Osaku urca in pod.
Timp de o luna, mama si-a tinut in frau nerabdarea. Dar era chinuita de o banuiala. Ce facea nora ei, visa in loc sa lucreze? Aratase atat de putina tragere de inima! Si mama, gandindu-se la monedele de aur lucind domol in penumbra cufarului, isi simti inima arzand de dorinta de a avea tot acel banet. Intr-o dimineata din a doua luna, batrana nu a mai putut rezista si desi promisese, a urcat in pod. Nici un zgomot. A ajuns in fata camerei nurorii sale a tras cu urechea. Abia daca distingea bataile slabe si regulate ale unui razboi de tesut. Atunci, arzand de curiozitate, mama a intredeschse usa, doar atat cat sa poata arunca o privire. Ceea ce avazut a facut-o sa strige de spaima! In fata unui mare razboi de tesut, un cocor cenusiu isi smulgea penele aripilor ca sa faca panza minunata. Pasarea era plina de sange si capul ei era alb ca varul. Mama a ramas incremenita in prag. Cocosul cenusiu si-a adunat ultimele puteri si si-a luat zborul pe fereastra.
Korato a gasit pasarea, seara, la marginea padurii. Aripile sale mutilate o impiedicasera sa ajunga prea departe. Frumosul cocor cenusiu a murit nu departe de pinul unde il gasise candva Korato, in timp ce razele soarelui aflat la apus mangaiau pesntru ultima data vesmantul argintiu gaurit.
Henri Brunel – ” Cele mai frumoase povestiri Zen”
